De pe acoperişul României pe acoperişul Austriei II

Image

1 mai 2013 Predeal, Poiana Secuilor

 

Pe 1 mai 2013 eram la Predeal şi-mi facem planuri cum să urc duminica viitoare pe Vf. Om. Din Predeal, călătorul are o perspectivă fantastică asupra Bucegilor mai ales dacă urcă sus pe colinele Susaiului, accesibile oricărui iubitor de munte. Nu m-am gândit atunci că pe 1 mai 2014, adică exact peste un an voi fi la aproximativ 2000 m. aproape de cel mai înalt vârf din Austria.

Iată cum paşii m-au într-adevăr acolo. Pe 1 mai 2014 am ajuns la Lucknerhaus urmând vechiul drum, pe care în ziua de azi mai urcă doar caprele şi cei care doresc să se plimbe. Până la Lucknerhaus se poate ajunge şi cu automobilul, însă dat fiind faptul că venisem până acolo pe tot drumul aproape doar cu trenul, în mod evident am urcat pe jos. Privind cabana gândul m-a dus la Parcul Naţional Calimani. I-am spus lui Tudor cum este incredibil faptul că într-un asemenea parc nu există nici o cabană. Şansa de a rămâne peste noapte depinde strict de cortul pe care-l cari cu tine, iar dacă nu ai cărat în spate aşa ceva trebuie să cobori până în vale la una dintre pensiunile din satele ce înconjoară Calimanii. Însă nu m-am gândit doar la asta. Între Grossglockner şi Calimani există o asemănare cât se poate de interesantă. Grossglockner se află la intersecţia a trei landuri din Austria, Osttirol, Karyntia şi Salzburg. La rândul lor, Calimanii se află la intersecţia dintre trei provincii istorice, Transilvania, Bucovina şi Moldova. Am fost mereu surprins de faptul că austriecii, ajunşi în 1775 în Bucovina nu au ”cucerit” niciodată Calimanii. Practic aceşti munţi au rămas mai mult în Moldova, din punct de vedere administrativ. Mai mare mi-a fost surprinderea să văd hărţi foarte exacte ale acestor locuri, spre exemplu la Muzeul Hărţilor din Bucureşti, iar gândul m-a dus la ofensivele germane din 1916 şi 1917. Cu puţin efort germanii şi austriecii ar fi putut intra în Moldova dinspre Bucovina traversând Calimanii şi intrant în teritoriu românesc între Suceava şi Bacău. Însă, se pare că timpul nu a mai avut răbdare şi germanii nu s-au mai gândit la asta.Image

Pe 1 mai am luat cina la Lucknerhaus. Masa a fost foarte copioasă. Trebuie să spus că la cabanele din Austria se poate mânca foarte bine şi la preţuri moderate. Am privit din nou harta. Am discutat cu Tutor ultimele detalii. Am pus din nou la punct ce aveam de facut zilele vitoare si in cele din urma ne-am retras în camera noastră. Cred că în lunile martie şi aprilie am citit în fiecare zi despre Parcul Naţional Hohe Tauern şi implicit despre Grossglockner. Am considerat că este la fel de dificil ca Piatra Craiului în condiţii de iarnă. Evident cu menţiunea că pe Grossglockner ai nevoie de cel puţin o zi de aclimatizare. Această zi avea să fie ziua de vineri, 2 mai.

Image

Mereu m-am gândit, în timpul pregătirilor că o zi poate fi prea puţin. Aceasta era doar o suspiciune. A doua, în ceea ce priveşte pregătirea şi aclimatizarea era datorată unei discuţii cu un veterean al alpinismului român. Întrebându-l ce trebuie să fac pentru a mă antrena mai bine, dumnealui mi-a spus să alerg cu rucksackul în spate în special pe poteci care urcă uşor. Desigur nu am avut timp pentru a face aşa ceva în nici un traseu pe care l-am făcut. Însă, mereu m-am întrebat la ce mi-ar folosi. Un posibil răspuns aveam să găsesc pe 2 mai.

Rucksackul meu, 70 de litrii, pe lângă tot echipamentul – coarda de 50 de m. era la mine în rucksack – şi hainele de schimb pentru cinci zile, mai duceam şi doi litrii de ceai, un litru de apă, un kg. de ciocolată şi alte provizii până la Studlehutte. Toate aceste chestiuni aproximez că nu cântăresc mai mult de 15 kg. În dimineaţa zilei de 2 mai, după ce am luat micul dejun şi am împachetat totul am plecat de la Lucknerhaus la orele 09.00. Imediat după câteva sute de metrii am început să urcăm pe zăpadă. Eram deja la 2000 m. şi cerul devenea din ce în ce mai inorat. Mă gândeam la Vf. Caraiman şi la Vf. Omu. Când eşti în Bucegi la 2000 de m. ai sentimentul că eşti destul de sus. Însă aici, eram deja la 2000 de m. şi eram în continuare într-o vale iar în faţa noastră se ridicau munţi uriaşi. Când am ajuns la Lucknerhutte, 2200 m. mi-am amintit ce mi-a spus odată d-l Dinu Mititeanu, munţii încep acolo unde se termina Carpaţii. Intre-timp a început ninsoare. După un baton de ciocolată şi o cană de ceai, am ezitat puţin între a-mi pune colţarii sau a urca fără. Drumul devenea din ce în ce mai abrut iar ruckackul meu m-a încetinea. Am decis să urc fără colţari.

Image

Valea ce duce de la Lucknerhaus la Lucknerhutte

În mod normal de la Lucknerhutte până la Studelhutte, în condiţii de iarnă urci în aproximativ două ore. Noi am urcat în trei ore. Rucksackul îmi părea cumplit de greu mai ales pe ultima porţiune şi efectiv m-a încetinit enorm de mult. Acolo, aproape de 2700 – 2800 m. mi-am spus că dacă poţi alerga cu un asemnea rucksack în spate atunci înseamnă că pe asemnea drumuri urci fluierând. Însă efortul a meritat. Căram în rucksack şi pe Paul Ricoeur şi pe Sigmund Freud, două ghiduri despre Grossglockner, atât în limba franceză cât şi germană şi două hărţi, plus un caiet de notiţe. Astfel, seară sau dimineaţă dacă vroiam să mai cer o părere cuiva i-o ceream lui Ricouer în franceză sau lui Freud în germană. Cred că sfaturile lor s-au dovedit a fi utile.

Image

Tudor aproape de Lucknerhutte

Am ajuns la Studlhutte la orele 12.00. Excelent pentru a lua o masă de prânz. Însă nu m-am gândit la asta. Teoretic şi practic, acum îmi împlinisem visul din august 2013. Ajunsesem deasupra Vârfului Moldoveanu, eram la 2800 m. Simţeam o oarecare uşurare şi un entuziasm sporit deoare eram efectiv lângă Grossglockner, iar el era doar la o distanţă de o zi de mine.

Image

In Studlhutte

Am luat un ceai în cabană, am dus sus în dormitor tot echipamentul şi am început să ne pregătim pentru o uşoară tură de aclimatizare pe gheţar. Am scos colţarii, hamul, carabinele, coarda şi am ieşit la orele 14.00 pe gheţar. Practic am plecat pe ceea ce alpiniştii numesc Normal Weg, inaugurat exact în urmă cu 150 de ani. Coarda de 50 m. am desfasurat-o în felul următor, 20 m. la mine, 10 m. între mine şi Tudor şi 20 m. la Tudor. Nu ştiu cum am numărat deoarece în cele din urmă am observa că eu am cea mai lungă porţiune de coardă iar Tudor avea doar câţiva metrii. Eu am fost cap de coardă.Image

In fata la Studlehutte, vremea nu era foarte buna…

Zăpada era destul de mare, se putea sckia şi erau alpinişti care coborau pe skiuri. De jur împrejur nori, însă ninsoarea se oprise. Încet încet se ridicau grupuri de nori şi puteam zări tot mai bine valea prin care am urcat precum şi vârfurile care ne înconjurau. Peisajul era superb. Destinaţia noastră: 3000 m. locul unde incept lanţurile şi totodată porţiunea cea mai abruptă de pe traseu. Eu deschideam drumul, Tudor călca pe urmele mele în zăpadă înaltă dar pufoasă. Au existat scurte porţiuni unde piciorul intra până la genunchi.

Image

Grossglockner, Ghetarul Pasterze

Emilian Dranca

13.05.2014

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s