De pe acoperişul României pe acoperişul Austriei I

Image

Vf. Moldoveanu, 2544 m. august 2013

Povestea începe în primăvara anului 2013, când am participat la Casa Schiller din Bucureşti la prezentarea unei ascensiuni a doi alpinişti români pe Grossglockner, cel mai înalt munte din Austria. Am fost impresionat de reuşita frumoasă a celor doi tineri. În mod inevitabil, dat fiind faptul că am iubit dintodeauna muntele şi urcam deja serios pe diferite vârfuri şi culmi de ceva timp, mi-am propus ca pe viitor sa ajung acolo, la 3798 m. pe Grossglockner.

Atunci nu mi-am imaginat cum vor decurge lucrurile şi când voi avea ocazia de merge în Alpi, în Osttirol pentru a urca pe acest munte. Practic totul s-a desfăşurat foarte repede. Eu am continuat să merg pe munte din ce în ce mai sus cu diferiţi colegi de la facultate în funcţie de timpul pe care-l aveam la dispoziţie şi în funcţie de modul în care reuşeam să mă sincronizez cu un coleg sau cu altul. Mai târziu aveam să realizez cât de importantă este această sincronizare, cât de mult contează fieecare pas pe care-l faci, fiecare metru pe care-l urci şi fiecare piatră la care ajungi.

În vara lui 2013 am urcat pe mai multe vârfuri din diferite parcuri naţionale din România, din Calimani pe Piatra Craiului, din Bucegi în Apuseni, de pe Suhard pe Vârful Omu, înapoi în Bucegi şi în cele din urmă în Făgăraş. Totul a culminat cu o ascensiune în luna august pe Vârful Moldoveanu, 2544 m. cel mai înalt vârf din România. Întâmplarea a făcut ca pe acest vârf să urc împreună cu Tudor Gliga. Tudor, pasionat de natură, a ales să studieze mai mult natura umană, mai exact medicina, la Cluj-Napoca. În august 2013, am urcat de la Sâmbăta de Sus, din complexul turistic, până la Cabana Sâmbătă de Sus, iar de aici sus pe Făgăraş. Noi intenţionam să urcăm pe Moldoveanu şi să coborâm înapoi la Sâmbăta de Sus în aceiaşi zi. Totuşi vremea nu a ţinut cu noi. În consecinţă, ne-am luat toate măsurile pentru a putea urca pe vârf. Asta a însemnat încă o zi de rezervă. Astfel, dacă vremea se strică şi nu este favorabilă unei asemenea ascensiuni în prima zi, atunci aşteptăm într-un adăpost sigur până a doua zi. Atunci am realizat pentru prima dată cât de mult te poate încurca vremea rea. Deşi am avut parte de nori, ploaie, furtună şi multe altele şi în Bucegi, de această dată lucrurile s-au arătat a fi mai dificile. Aproape de Moldoveanu sunt trei locuri unde te poţi adăposti în caz de furtună. Primul în drumul nostru era refugiul din Fereastra Mare, total distrus în acele zile. Din ce cauză? în niciun caz datorită fulgerelor şi tunetelor ci datorită turistilor/vandali puşi ”pe fapte mari”, cei care se laudă de obicei cu drumurile pe care le-au făcut, cei care lasă gunoiul în urma lor fără a se sinchisi să-l ducă până la un coş sau pubelă. Al doilea era refugiul de pe Vârful Viştea, iar al treilea refugiul de pe Valea Vistea. Noi am inoptat la refugiul de pe Vârful Viştea, dat fiind faptul că la orele 17.00 când am ajuns acolo totul era învăluit în nori negrii care te secerau efectiv cu ploie rece şi grindină. Vârful se dovedea a fi imposibil de urcat în acea zi. Am amânat totul pentru a doua zi dimineaţă.

A fost o zi de duminică, cu ceaţă şi puţină ploaie. Nu se vedea nimic la zece metrii distanţă. Am plecat din refugiu în jur de ora opt dimineaţa şi am ajuns sus după o oră. Pe vârf s-a deschis deasupra noastră o fereastră prin perdeaua de nori şi am reuşit să vedem albastrul cerului preţ de câteva clipe. Eram pe Vârful Moldoveanu, cel mai înalt loc din România unde poţi ajunge cu propriile picioare. Mai sus nu se poate!

Atunci i-am propus lui Tudor ca peste un an să urcăm undeva mai sus. Asta înseamnă să plecăm din România şi să alegem un loc, de preferat, din Alpi. Ne-am strâns mâinile şi am căzut de acord asupra acestui ideal. A fost un moment frumos, unul dintre cele mai frumoase din anul 2013.

Image

Septembrie 2013, Cabana Curmatura, Piatra Craiului

În toamnă, Tudor a plecat în Austria cu o bursă de studii. Înţelegerea între noi a fost să ne antrenăm individual, cât mai mult posibil pentru a ajunge pe un vârf de peste 2600. Antrenamentul este foarte important. În lipsa lui, nici Moldoveanu nu ar fi fost posibil de urcat, deoarece, deşi are doar 2544 m. sunt locuri unde este necesară o condiţie fizică serioasă. Condiţie, fizică, seriozitate, trei concepte cheie ce pot defini orice ascensiune pe munte. Muntele trebuie să fie respectat şi cred că doar oamenii cu adevărat serioşi pot urca foarte sus. Oamenii care respectă anumite condiţii, anumite reguli, care au o rigoare şi o disciplină atât a spiritului cât şi a corpului. Un alpinist spunea că pe munte urci nu doar cu trupul ci şi cu spiritul. Din nefericire nu toţi cei care urcă sau încearcă să urce înţeleg aceste cuvinte. Muntele te smereşte, îţi arată cât de mic eşti în faţa acestei lumi şi în această lume.

A sosit iarna în România, iar eu am început ascensiunile şi antrenamentul pentru acest anotimp capricios. Dat fiind faptul că Tudor era deja în Austria, m-am gândit la un vârf din ” Ţara munţilor ” Land der Berge. Desigur, asta însemna ca eu să parcurg cu un drum destul de serios din România în Austria, mai exact de la Bucureşti la Salzburg sau Innsbruck, pentru a ajunge in Alpi. Ştiam deja de Grossglockner. De asemenea ştiam de Dachstein şi de alte vârfuri la fel de spectaculoase. Pe Dachstein precum şi pe Grossglockner este un gheţar, iar acest element a fost decisiv. Eu am ales să urcăm şi pe unul şi pe celălalt la o distanţă de o săptămână. Dachstein, mai mult pentru frumuseţea sa dar şi aclimatizare şi antrenament. După ce am cotrobăit prin toate bibliotecile şi sursele electronice pe care le-am avut la dispoziţie în România, am luat decizia şi asupra perioadei în care putem vizita cele două parcuri naţionale din Austria. În ianuarie m-am reîntâlnit cu Tudor şi i-am prezentat totul într-o drumeţie în Bucegi. Erau primele zile din ianuarie 2014, început de an, început cu planuri mari. Pe parcurs mi-am dat seama că în realitate sunt planuri uriaşe cu atât mai mult cu cât mă ocupam doar eu de documentaţie, detalii organizatorice, detalii tehnice şi detalii financiare. Asta înseamnă foarte multă energie şi foarte mult timp investit, totul susţinut de o pasiune uriaşă. În tot acest timp am început să-mi dau seama ce inseamna o echipă, cât de uşor şi de eficient poate fi realizat un proiect dacă doi oameni se sincronizează şi reuşesc să-şi unească forţele şi energiile în privinţa atingerii unui obiectiv.

În luna februarie am mers în Austria şi am pus la punct ultimele detalii. De asemenea atrenamentul a continuat cu alte ture de diferite dificultăţi. În februarie am discutat cu Tudor asupra ascensiunii din Dachstein, unde aveam nevoie de 2-3 zile pentru a face doar un vârf, Vârful Scheich şi asupra ascensiunii din Hohe Tauern, unde aveam nevoie de cel puţin 4-5 zile pentru a urca în mod leje pe Grossglockner. Am decis să mergem cu trenul prin Lienz, capitala landului Osttirol. De aici, cu un autobuz trebuie să parcurgem cei 32 de km până la Kals, iar pe urmă, urcăm pe jos până la prima cabană Lucknerhaus. De întors ne vom întoarce pe acelaşi drum. Totul a fost bine, totul a fost aşezat până la ultimul detaliu. Am plecat din Austria cu gândul că am realizat ceva frumos, proiectul nostru era definitivat şi urma doar să-l punem în practică. Totuşi, după călătoria mea în Austria au intervenit mai multe surprize neplăcute. Când lucrezi cu cineva la distanţă colaborarea devine din ce în ce mai dificilă. Nu ştii niciodată în ce măsură celălalt, pe care nu-l vezi, urmează cu stricteţe aceleaşi exerciţii pe care le urmezi şi tu. Dacă acest exerciţiu, în cazul de faţă fiind un exerciţiu fizic, nu este urmat cu seriozitate şi responsabilitate, atunci echipa nu va avea şanse de reuşită. Nicolae Breban spunea într-unul din romanele sale că libertatea este asemneea unui exerciţiu de pian, dacă nu-l urmezi zilnic i-l uiţi. Cred că la fel este şi în unule sporturi, iar alpinsmul, singurul sport fără spectatori, se cere a fi respectat şi mai ales exersat cât mai des cu putinţă. În martie am continuat cu antrenamentul în Munţii Calimani şi Munţii Bucegi dar şi cu un curs de alpinism. Asta s-a dovedit a-mi foarte util, deoarece vârfurile pe care îmi doream să le urc nu mai erau doar simple vârfuri pe care urci iarna cu colţari şi piolet. Necesitau deja noţiuni de alpinism şi astfel, aceste vârfuri transformau uşor drumeţia în Alpi într-o adevărată ascensiune potrivită pentru alpinişti nu pentru aventurieri. Muntele nu este pentru aventură. Aceasta este o altă condiţie elementară pe care nu toată lumea o poate înţelege.

Image

Februarie 2014, Austria

Image

 

A sosit luna aprilie şi odată cu ea ultimele surprize. Tudor, din varii motive nu a mai putut veni pe Dachstein. Asta a însemnat din start reducerea şanselor de reuşită deoarece era o expediţie vitală din punct de vedere al antrenamentului şi al sincronizării celor doi camarazi. Atât pe Dachstein cât şi pe Grossglockner trebuia să urcăm şi să coborâm legaţi în coardă. Tudor nu mai exersase aşa ceva, deci, în ceea ce priveşte sincronizarea noastră în marş era deja o problemă. De asemenea ultimă surpriză, tot aşa din varii motive a trebuit să cedez şi să accept să nu inoptam 5 nopţi ci patru. Am făcut rezervările, prima noapte la Lucknerhaus, a doua şi a treia la Studlhutte, iar a patra, la întoarcere tot la Lucknerhaus. În ultima zi, înainte de a pleca, am primit un telefon de la Lucknerhaus şi am fost informaţi că a fost produsă o eroare şi în realitate camera noastră pentru a patra noapte este deja ocupată. Este greu de imaginat ce poate să însemne acest lucru pentru cineva care nu are experienţa muntelui. Practic eram nevoiţi să anulăm şansa unui plan B. Adică, dacă vremea nu este favorabilă în prima zi, aşteptăm la cabană până a doua zi, când poate se inbunatateste. Eventual, cu un risc mai mare,dacă avem proviziile şi energiile necesare, încercăm în cea de a treia zi. Or, astfel, prin anularea celei de a patra nopţi de cazare anulam acest plan B. Ne rămânea varianta de a urca, de a încerca să urcăm, într-o singură zi. Data rămânea una singură, ziua de 3 mai, 2014.

Cu inima strânsă datorită tuturor acestor surprize neplăcute şi a vremii care se înrăutăţea am plecat la drum. La Viena, am făcut ultimele cumpărături. Câteva carabine şi un hanou, chiar de lângă Sankt Stephan Doom, dintr-un frumos magazin al celor de la Salewa. Cred că am stat jumătate de oră şi am vorbit cu unul dintre vânzători, alpinist şi el, despre Grossglockner. Hanoul, foarte util în asemenea ascensiuni, mai mult m-a încurcat de această dată. Seara am luat trenul spre Graz unde m-am întâlnit cu Tudor. Am discutat şi rediscutat aceleaşi lucruri până la ora 2 dimineaţa. Ceva nu mergea bine, sau cel puţin la fel de bine precum în februarie. Lucrurile deveneau din ce în ce mai complicate.

Image

Tudor in vagonul restaurant

1 mai 2014, orele 09.25 am luat trenul din Graz spre Bruck am Murr unde am schimbat spre Lienz cu un alt tren care ne-a adus în capitala Tirolului abia la orele 14.00 A urmat autobuzul până la Kals, iar de la Kals încă două ore de mers pe jos până la Lucknerhaus.

Image

Kals

Image

Pe drum spre Lucknerhutte

Emilian Dranca

10 mai 2014

 

Advertisements

2 thoughts on “De pe acoperişul României pe acoperişul Austriei I

  1. Liviu Mihai Popovici says:

    Desi nu sunt un impatimit al muntelui, vreau sa-ti zic ca iti admir curajul de a strabate orice varf muntos si iti zic sa continui cu

    • Liviu Mihai Popovici says:

      Iti zic sa continui cu ceea ce ti-ai propus. Profit de ocazie sa spun ca mi-ai trezit interesul din nou pentru Austria.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s