Amintiri din pribegie

 

Amintiri din pribegie

 

În primăvara lui 2011, la începutul lunii martie luam un avion de la Strasbourg la Paris iar  de la Paris la Cluj-Napoca un al doilea avion, la o diferenţă de doar o oră. Reveneam în România pentru a participa la o conferinţă la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babes-Bolyai. În primăvara lui 2012 povestea se repeta, de data aceasta luam un ICE de la Berlin la Viena, un OBB de la Viena la Budapesta şi după un CFR din capitala Ungariei până în capitala Transilvaniei. Deci, eram din nou la Cluj, din nou la o conferinţă la Facultatea de Istorie şi Filosofie. În primăvara lui 2013 luam un CFR de la Bucureşti la Cluj pentru a ajunge la cea de a treia ediţie a conferinţei naţionale de istorie  pentru a-mi prezenta ultima cercetare din domeniu.

Un profesor de istoria religiilor din Franţa îmi spunea în urma unui examen din toamna lui 2010 că eu voi ajunge să cunosc mai multe universităţi din lume şi implicit mai multe orse mari, însă mereu voi gravita în jurul unuia singur, asemnea unui pendul care deşi bate de la stânga la dreapta, axul său rămâne într-un punct fix. Profesorul meu parcă îmi citea în palmă viitorul. Acum, în 2014 sunt pus în aceiaşi situaţie. Voi reveni din nou în acelaşi loc, precum şi altă dată, voi reîntâlni din nou aceiaşi oameni admirabili, precum şi anii trecuţi. Oriunde mă voi afla, oricât de mult aş pribegi prin această lume, mă voi întoarce acolo unde am crescut, acolo unde este casa mea, acolo unde mereu mă aşteaptă cineva.

În 2011 cu ocazia conferinţei de atunci am vizitat pentru prima dată şi Roşia Montană. A fost o zi unică, pentru prima dată am văzut un oraş minier, un fost oraş mai bine spus, şi foste mine. Practic o lume care a fost cândva iar acum vedeam doar apusul ei. O imagine şocantă a precarităţii vieţii atât a oamenilor cât şi a vestigiilor culturale şi nu în ultimul rând a fragilităţii naturii. Reîntorcându-mă în Franţa am încercat să pun în discuţie – în cadrul comunităţii române din Strasbourg, în special – situaţia de la Roşia Montană. Nu am reuşit să ajung la dezbaterile pe care mi le-am propus. De atunci cred că problema, chestiunea Roşia Montană a devenit un alt punct asupra căruia mă învârt şi un alt reper în funcţie de care încerc să găsesc soluţii.

Uneori planurile pe care le au unele persoane, de transformare şi de schimbare a naturii îmi amintesc de unul dintre cele mai idealiste personaje din istorie. Doar că de această dată este vorba de idealuri care îndeplinesc pe deplin conceptul de crimă. Nimeni altul decât Troţki: ”dispunerea actuală a munţilor, a râurilor, a câmpurilor şi livezilor, a stepelor, a pădurilor şi a ţărmurilor nu poate fi considerată ca definitivă. Omul a operat deja câteva modificări nu lipsite de importanţă, pe harta naturii; simple exerciţii de şcoală  în comparaţie cu ceea ce va veni […] Omul va întocmi un nou inventar al munţilor şi râurilor […] el va remodela, eventual, pământul după gustul său.” (citat în Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 2011). Mai lipsea puţin şi Troţki oferea lumii un plan prin care pământul putea fi transformat în cub sau într-o piramidă în vârful căreia se va afla Moscova. ”Nici Marea Neagră nu era uitată. S-a imaginat construcţia unui baraj între gurile Dunării şi Crimea; urma totodată să fie  tăiat istmul Crimeii şi separată Marea Azov de Marea Neagră. Rezultat: apele aduse de fluvii (Dunărea, Nistrul, Bugul, Niprul şi Donul) vor fi reţinute în zona nordică a Mării Negre şi în Marea de Azov. Acesta din urmă va deveni un imens rezervor de apă dulce, încă o bătălie câştigată împotriva secetei. […] Va fi cald şi bine în comunism.” (Idem). Din fericire pentru noi, ”iluştrii” oameni ai comunismului nu au reuşit să rezolve problema căldurii din caloriferele modestelor apartamente de bloc, astfel încât lumea nu a fost pusă în faţa înfăptuirii unor asemenea planuri de răcire planetară.

 Cred că societatea română are nevoie de un nou centru de greutate care să fie constituit la Cluj-Napoca,sau Sibiu sau bătrânul Kronstadt. Ceva mai mult decât un grup de gândire şi un centru economic important ci şi un centru politic vital care să poată contrabalansa grupurile politice de la Bucureşti. Desigur, acesta poate fi un deziderat al partidelor cu adevărat democrate, celelalte, vor fi adeptele unui sistem centralizat, o moştenire a regimului comunist, pentru a putea controla totul dintr-un singur punct, o viziune tipică regimurilor totalitare, o dictatura mascată.

Emilian Dranca

13.03.2014

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s