Unsere Berge (munţii noştrii)

Unsere Berge (munţii noştrii)

1461835_264666733682021_2024794386_n

Emilian Dranca

”Alpinismul este pentru cei puţini cărora le place aventura şi pericolul, dificultăţile şi dorinţa de a le învinge, să aleagă un drum pe care nu merge toată lumea, pe cât posibil un traseu nefăcut încă sau cel puţin nefăcut în aceleaşi împrejurări. […] Alpiniştii nu vor obosi niciodată în găsirea de noi probleme şi în încercarea de a le rezolva.” (Walter Kargel, Alpinism, Înălţimi, riscuri şi bucurii). Am pornit la drum cu cartea lui Luis Trenker, Meine Berge şi aş fi scris şi în titlul acelaşi lucru, însă m-am gândit că nu sunt doar munţii mei ci munţii noştrii, a celor ce  iubim natura, a celor ce preţuim ceea ce este frumos, dar greu de cucerit, de obţinut. Munţii noştrii, au fost ei din totdeauna astfel? Mai mult sau mai puţin. Omul a avut capacitatea şi a reuşit de multe ori să schimbe câte puţin din fizionomia locului prin care a umblat. Pe 1 decembrie anul curent am urcat din Sinaia, pe Piciorul Pietrei Arse până la Piatra Arsă. Când am ajuns sus, sub cerul senin avioanele militare  ce soseau de la Braşov atingeau cu umbra lor Bucegii deasupra cărora formau un cerc şi se întorceau înapoi de unde au plecat. Doar era 1 decembrie iar ziua naţională, ziua ”Unirii” (deşi Bucovina de Nord şi Basarabia încă stau în afara actualului stat român, deci pe bună dreptate ne putem întreba, care unire?) cerea şi o reprezentaţie din partea aviaţiei române. La sol, zăpada era destul de mare, însă foarte pufoasă, uşor de parcurs chiar dacă, în unele locuri, trecea de genunchi. Am coborât pe Jepii Mari spre Cascada Urlătoare. Sus, desupra Jepilor, deasupra prăpastiei încă mai este vechiul canton Schiel, aproape distrus, imposibil de locuit sau de folosit de către alpinişti sau de simplii iubitori ai muntelui.

Image

Prima dată când l-am văzut la începutul acestei ierni, m-am gândit la Niculae Baticu şi la cartea sa Jurnalul unui alpnist şi aviator. Cât de frumos descrie Baticu drumeţiile sale şi popasurile pe care le-a făcut în preajma cantonului. Este dureros când priveşti acest loc şi observi stadiul în  care a ajuns. Dinspre Piatra Arsă, cum mergi spre canton se zăreşte din depărtare uşa deschisă şi ai sentimentul că cinave te aşteaptă acolo. Însă când te apropii te îngrozeşti şi vezi totul distrus. Acum mai bine de un secol o familie germană, Schiel a găsit un mod ingenios de a aduce buştenii de pe Platoul Bucegi jos în Buşteni unde se prelucra lemnul şi unde exista şi o frabrica de hârtie, chiar în imediata vecinătate a actualei gări. Practic buştenii erau transportaţi pe cablu de fier de pe platou până jos în oraş. Desigur, germanii puteau să construiască un drum prin pădure, să exploateze mult mai mult lemn şi implicit să defrişeze pădurea doar prin transportul buştenilor la vale. Însă ei au ales o variantă mai bună atât din punct de vedere economic cât şi ecologic.  Walter Kargel aminteşte în  cărţile sale cum în copilărie se gândea să urce pe cablu până pe platou sau să coboare pe un buştean în… Buşteni.

Image

Din nefericire cantonul a intrat în proprietatea statului, iar cum în România, odată cu instalarea regimului comunist, ceea ce este al statului, este proprietate comună, deci un fel de al tuturor dar în realitate al nimănui, nefiind   respectat şi nici îngrijit, cantonul a fost aproape distrus. În 2012 Primăria oraşului Buşteni l-a scos la licitaţie, însă tot procesul s-a complicat iar cei 20000 de euro care trebuia să ajungă la bugetul local nu au mai ajuns niciodată şi implicit nic cantonul la cel care dorea să-l transforme într-un mic hotel. Cred că autorităţile ar trebuie să se grăbească şi să salveze ce a mai rămas din canton să nu ajungă şi acest mic ”artefact” al Bucegilor ce au ajuns şi stâlpii transportului pe caplu: fier vechi furat sau vândut, fiecare după caz. Ceea ce putea  fi o alternativă foarte viabilă pentru actuală telegondolă ce urcă din Buşteni la Babele, a fost lăsat pradă unor indivizi care nu preţuiesc nici natura şi nici ceea ce au lăsat alţii înaintea lor.

Image

Desigur, acesta este doar un exemplu, iar prin aceste rânduri îmi doresc să fac un pas în plus spre reabilitarea unor locuri.  Ele sunt suficiente, în Munţii Făgăraşi sunt atâtea şi atâtea refugii distruse de pseudo- turişti, în realitate barbari şi vandali care distrug totul în calea lor, iar astfel crează  nu doar o pagubă societăţii dar lasă şi o mare tristeţe în suflet, celor care vin în urma lor. Evident aeste chestiuni pot părea infime pe lângă ceea ce se întâmplă azi la Roşia Montană, însă prin aceste gesturi mărunte, societatea se formează. Neacordând atenţie unor asemenea cazuri societatea română ajunge la probleme uriaşe care pun în pericol natura, mediul înconjurător, sănătatea noastră, precum şi a celor care vor urma după noi. Deoarece dacă noi nu lăsăm în picioare pădurile ci dimpotrivă le culcăm la pământ pentru a le trimite cherestea sau mobilă în toată lumea, nici noi, nici cei ce vor veni în 2020, 2030 sau 2050 nu se vor bucura de păduri şi aer curat dat fiind faptul că acest aur verde pe care-l avem nu-l putem recupera decât peste 100 de ani, ceea ce este prea târziu atât pentru noi cât şi pentru familiile nostre.

Image

(Unul dintre pionierii alpinismului in Romania, Nicolae Baticu)

28.10.2013

Emilian Dranca

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s