Sfântul Dominic și preocuparea pentru ortodoxie

 

Sfântul Dominic și preocuparea pentru ortodoxie 

Image

Emilian Dranca

 

“Cu universitățile, ordinile religioase și conciliile, Evul Mediu a cunoscut instituții europene care constituiau entități concrete, nestatale și prin aceasta eficace.”[1] Europa secolului al XII-lea oferă condițiile necesare impunerii hegemoniei Bisericii Apusene în detrimentul Bisericii Răsăritene. Astfe, după marea schismă din 1054, Vaticanul încearcă să-și impună poziția de instanță supremă a creștinătății, iar Papa să fie acceptat drept prim slujitor a lui Dumnezeu pe întreg curpinsul continentului European. Pentru aceasta, este necesar să depășească criza prin care trece pe parcursul secolelor  X și XI.  “Mai întâi ermetismul și apoi monahismul au reprezentat căile unei regenerări spirituale menite să recupereze spiritul bisericii primitive. Apare atunci o nouă imagine a călugărului , care preferă puterii și bogăției abatiilor benedictine, răspândite pe continent, izolarea absolută, sihăstria rugăciunii și a  ascezelor.” [2] Deși în momentul marii schisme dintre Biserica de la Roma și Biserica din Constantinopol exista Ordinul de la Cluny, al călugărilor benedictini, care în sec. al XII-lea vor deține 1400 de abatii cu un total de 10.000 de călugări [3], în același secol XII, se vor contura noi “curente” monahale.

Născut la Calaruega (Castilla), Dominic Guzman era cel mai mic dintre cei patru copii ai guvernatorului. Timp de șapte ani duce, ca preot, o viață lipsită de griji și de evenimente, consacrată rugăciunii  și penitenței. În 1204, în drum spre Danemarca, Dominic întâlnește pentru prima oară ereticii albigenezi, la Toulouse, făcându-și din împăcarea lor cu biserica un obiectiv  principal al apostolatului său.[4] La reîntoarcerea sa din Danemarca, după o a doua călătorie în 1205, Dominic trece prin Roma și prin Citeaux, după ajunge în Languedoc.“  În 1208, uciderea trimisului papal, Pierre de Castelnau, determină declararea cruciadei sau a războiului sfânt împotriva albigenezilor. Dominic nu a participat în niciun fel la violența și masacrele de atunci, ci a folosit doar metodele pașnice ale educației și ale rugăciunii.”[5] De asemenea, Dominic a refuzat în repetate rânduri un episcopat, considerând că este necesar să facă mult mai mult. Astfel, planurile sale presupuneau crearea unor comunități, unde să se studieze Sfânta Scriptură și unde să se ducă o viață austeră, extra-mundană, lipsită de ceea ce oferea cotidianul profan.

Paradigma  pe care trebuiau să o urmeze membrii respectivelor comunități era exemplul oferit de Augustin. Regula Sfântului Augustin (Regula Prima) insista foarte mult pe viața Bisericii primitive, aceea descrisă în faptele apostolilor. Reîntoarcerea spre Evanghelie, spre cuvântul de ordine al apostolilor era “suivre nu le Christ nu”. Această urmare a lui Hristos fără nimic, lipsit de bunuri materiale, de absolut orice lucru pământean, a atras foarte mulți  adepți în secolul al XIII-lea, lucru ce a și stat la baza atât a ereziilor din acest secol cât și la baza ordinelor cerșetoare.

Alături de Ordinul Dominican, precum ordine medicante, cunoscute și sub numele de ordine cerșetoare (deoarece supraviețuiau din donații), au mai fost și Ordinul Fraților Augustinieni, Ordinul Carpetiților și Ordinul Franciscan. În comparație cu fondatorul ultimului ordin, Francisc de Assisi (1181-1226), Dominic va da dovadă de excelent organizator, predicator, mentor și diplomat. De asemenea, dominicanii au fost primii care au anunțat oficial renunțarea la munca manuală și dedicarea în totalitate studiului, predicilor și întemeierii de conventuri. Aceste conventuri s-au dovedit a fi pe parcurs adevărate școli pentru o educație teologică temeinică, multe dintre ele stând la baza unor viitoare universități sau licee.

Astfel, “fondarea Ordinului Dominican a fost marcată de două date importante, respective anul 1215 când, la Toulouse, Dominic a pus bazele unei comunități religioase alcătuite din predicatori tradiționali, integrate luptei anticatare pe care o ducea dioceza de Toulouse și anul 1217, când această comunitate se constituia într-un ordin călugăresc centralizat, orientat pe aceiași linie”.[6]

În acest context, apare întrebarea: de ce a fost necesară înfăptuirea unui nou ordin călugăresc, medicant? După cum anunță și titlul eseului de față “ Sfântul Dominic și preocuparea pentru ortodoxie” , fondatorul acestui ordin era interesat de calea cea dreaptă pe care trebuiau să o urmeze creștinii. De asemenea, este vizibilă opoziția lui Dominic față de metodele întrebuințate de papalitate împotriva ereziilor, mai mult, există posibilitatea ca Dominic să nu fie de acord cu anumite practici  ale clericilor atât timp cât a refuzat episcopatul. Analizând modul în care și-a desfășurat activitatea medicantă, putem considera că Dominic nu agrea fastul și bogăția bisericilor și a mănăstirilor care în secolele XII-XIII încep proiectele viitoarelor edificii religioase, de mărimi impunătoare. Un alt motiv pentru alegerea unui nou drum în viața monahală  îl reprezintă urmarea strictă a regulei prime a Sfântului Augustin.  ,,Inițiativei ascetice i se substituie imitația ascentică (Courtois), iar opțiunea monastică , văzută ca o înfăptuire  personală a vieții creștine, și prin aceasta ca o confirmare și o îndeplinire a legământului botezului – al doilea botez –  cum de preferință va fi numită – devine într-un fel punctul de sosire, stadiul la care majoritatea călugărilor, vor trebui și vor putea să se oprească , dinaintea acelei necurmate scări a înălțării anevoioase și solitare către divin, care va rămâne privilegiul câtorva experiențe excepționale. ,, [7]

Așadar, putem afirma faptul că înfăptuirea unui nou ordin  medicant a fost o opțiune personală a lui Dominic de Guzman, pentru oferirea unui nou model de pietate, condiționată de timpul (începutul secolului al XIII-lea ) și locul în care acesta și-a desfășurat activitatea.

Care au fost așadar condițiile în care Dominic putea demara un asemenea proiect?

După cum am menționat, în secolul al XIII-lea papalitatea se confrunta cu ereziile din Franța și Spania. Aceste erezii au cunoscut pentru început un anumit success în rândurile creștinilor. Datorită predicărilor în spațiul urban în limbile de circulație (franceza și spaniola), catarii și alcibiazii făceau Evanghelia accesibilă maselor. O altă cauză a succesului cunoscut de eretici este sărăcia predicată și afișată de aceștia, în opoziție cu bogăția și fastul benedictinilor. Astfel, noile ordine medicante aflate în opoziție cu papalitatea, puteau converti noi și noi adepți. Biserica de la Roma nu putea risca izbucnirea unor noi schisme în interiorul său. În consecință, Ordinul Franciscanilor și Ordinul Dominicanilor puteau fi folosite ca arme împotriva ereticilor, pe propriul lor teritoriu. Acest teritoriu este reprezentat de lumea orașelor. Ordinele medicante erau ordine cerșetoare, existau grație donațiilor celor înstăriți. În secolele XII-XIII, în interiorul orașelor apare și se dezvoltă o nouă pătură social- burghezia. Cei ce formau burghezia dețineau suficiente venituri cât să poată finanța și susține pe termen lung ordinele medicante. De asemenea, orășenii  fiind populație alfabetizată (bineînțeles, mai existau și excepții) aveau acces la cărțile considerate a fi sacre. Lectura acestor lucrări și nu numai, făcea mult mai comprehensibil mesajul predicatorilor. Așadar, medicanții bucurându-se de înțelegere din partea populației, puteau beneficia și de un suport social, economic și politic , oferit de oraș. Tot în oraș se vor naște și universitățile , adevărate centre de educație și cultură care vor facilita și ele la rândul lor, intrarea medicanților în spațiul urban. Este important de subliniat faptul că “ în general obligația tuturor călugărilor de a învăța să citească – cel puțin până la 50 de ani, precizează semnificativ REGULA MAGISTRI,  atestând asfel că opțiunea monastică implică și persoane mature încă analfabete – așeza mănăstirea pe un nivel de instruire ce nu mai corespundea condiției comune. De fapt, o atare obligație se afla în strânsă conexiune cu viața religioasă a călugărului – regulile tradiției occidentale dedicau în general lecturilor spiritual între două și trei ore- și constituie premisa generală pentru MEDITATIO, sau repetarea orală a textelor biblice învățate pe de rost. Aceasta presupune ca mănăstirea să se doteze cu niște instrumente – bibliotecă, școală, scriptorium – care, într-un mod cu totul natural, o transformau într-un spațiu exclusivist și privilegiat din punct de vedere cultural. [8]

Urmărind contextul în care a apărut Ordinul Dominicanilor și dialectica evoluției sale, putem considera că acest eveniment a fost determinat de două elemente.

Primul îl constituie voința lui Dominic de Guzman de a elabora o nouă cale pentru cei ce doreau să îmbrace haina monahală și să constituie un exemplu de pietate și de conduită morală pentru restul creștinilor. “ Prin urmare, acea săracie nu are nimic în comun cu condiția lipsită de mijloace și de bunuri, săracă în garanții și lipsită de orice putere, ce-i caracteriza pe săracii seculari. Ea reprezintă mai curând o abandonare a societății profane și a spațiilor sale obișnuite, un refuz al caracterului său cotidian și al perspectivelor sale, opțiunea unei discipline individuale de asceză și obediență, privilegiere a căutării lui Dumnezeu în rugăciune și în contemplație, o restabilire a unei ordini și a unei scări de valori răvășite și răsturnate prin păcat și prin uneltirile repetate ale lui Satan”. [9]

Cel de-al doilea element indispensabil ființării Ordinului Dominicanilor îl constituie ideologia Bisericii de la Roma.  Doctrina religioasă a papalității nu permitea erezii care puteau provoca noi schisme, iar în această situație era absolut necesar să atace acele noi ordine călugărești prin prisma propriilor ordine, însă în secolul al XIII-lea era nevoie de o revitalizare a bisericii, realizabilă prin constituirea unor ordine medicante c e ar fi pledat pentru cauza papalității și astfel ar fi combătut ereziile. Practic, Dominic de Guzman și Francisc de Assisi au oferit Vaticanului tocmai ceea ce acestuia îi lipsea. Trei bule papale au consfințit fondarea sa, în 1216 pentru confirmarea canonică, în 1217 pentru titulatură și Ministerul predicării și în 1219 pentru consfințirea dreptului la practică și a legământului sărăciei”.[10]

Din acest moment, Ordinul Fraților Predicatori (ORDO FRATRUM PRAEDICATORUM) se vor pune în slujba papalității . Înlocuirea muncii manuale cu studiul a creat un loc privilegiat dominicanilor în societate. Constituțiile din 1220 prevăd instituirea unei școli de teologie în fiecare convent – este important de menționat faptul că la sfârșitul secolului XIII, fiecare oraș important din Europa avea câte un convent dominican – iar la al doilea capitol general ținut în 1221 la Bologna se decide ca ordinul sa fie ORDO STUDENS, structurat pe baze monstice canoniale și având o organizare a învățământului de tip universitar. [11]  În același an, fondatorul Ordinului Fraților Medicanți, Dominic de Guzman, murea la Bologna, după o viață exemplară pentru orice călugăr. După alți 10 ani, odată cu debutul inchiziției , Ordinul Fraților Medicanți, acum numiți simplu doar Dominicani, vor face parte din tribunalul acestei mașinării a Bisericii. Totuși , Jaques Le Goff în lucrarea „Nașterea Purgatoriului”, considera Ordinul dominicanilor drept echilibrul perfect dintre doctrina religioasă și scolastica filosoficaă echilibru rezprezentat cel mai bine de Toma D’Aquino…[12]

(03.12.2013)

 Image

 


[1] Europa – o moștenire care angajează responsabilitatea creștinilor. Cardinal JOSEPH RATZINGER. Publicat în : Biserica – Ecumenism și Politică, Cardinal Joseph Ratzinger, Ed. Fayard, Paris , 1987, p.29.

[2] Atlas de istorie a lumii, Ed. Rao. București 2009.p.62.

[3] Ibidem .p.63.

[4] Dicționar al Sfinților, Ed. Univers Enciclopedic. București.p.158

[5] Ibidem.p.158.

[6] Mănăstiri Dominicane din Transilvania, Mihaela Sanda Salontai. Es. Nereamia Napocae, Cluj-Napoca 2002.p.12.

[7] Omul medieval,  Jaques Le Goff (coordonator), Ed. Polirom, 1999.p.42.

[8] Idem.p.43.

[9] Idem.p.60.

[10] Mănăstiri dominicane din Transilvania, Mihaela Sanda Salontai, Ed. Nereamia Napocaea, Cluj-Napoca 2002.p.12.

[11] Ibidem.p.13.

[12] Nașterea Purgatoriului, Jaques Le Goff, Ed. Meridiane, 1995.vol.II,p.133

*Acest articol a fost publicat si pe:

http://societatesicultura.ro/2012/03/sfantul-dominic-si-preocuparea-pentru-ortodoxie/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s