La fabrique de la ville entre patrimoine et architecture (seconde moitié du XXe siècle)

La fabrique de la ville entre patrimoine et architecture (seconde moitié du XXe siècle)

Image

Oraşul privit ca o fabrică a patrimoniului şi a arhitecturii, acesta a fost subiectul conferinţei pe care a susţinut-o Isabelle Backouche marţi, 29 octombrie 2013 la Casa Universitarilor, conferință inițiată de Centrul Regional Francofon de Studii Avansate în Știinţe Sociale (CEREFREA). În calitate de istoric şi profesor la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales Paris, Isabelle Backouche a fost invitată la Bucureşti să ţină o serie de prelegeri la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universității din Bucureşti, în cadrul unui programului de master „Politică în Europa, state, frontiere societăţi”.

„Când deschidem fereastra, mereu vedem un alt oraş, altceva”, a afirmat Isabelle Backouche în deschiderea prelegerii sale. Am pătruns în lumea arhitecturii, a urbanismulul, dar în special în spaţiul arhitecturii monumentale cu o importanţă culturală şi istorică. „Cum amenajăm oraşul?” , „Cum a fost amenajat oraşul, începând din secolul XVIII şi până în secolul XXI?” a întrebat profesorul francez, după care s-a lansat în consideraţii generale pentru a-şi familiariza publicul cu domeniul studiilor sale, deloc de neglijat în contextul dezvoltării  şi diversificării arhitecturii urbanistice actuale. Isabelle Backouche a vorbit în continuare despre resorturile schimbărilor urbane şi despre efectele acestora asupra populaţiei în timp. De asemenea,  Isabelle Backouche a amintit despre importanţa deciziilor pe care le luăm în ceea ce priveşte modul în care amenajăm un loc, despre modul în care fiecare decizie şi fiecare schimbare minoră reflectă modul în care se schimbă oraşul în complexitatea sa. Oraşul este asemnea unei fabrici care produce,  dar care se produce la rândul său pe sine. Practic, oraşul se află într-o perpetuă adaptare la realitatea socială şi economică, în primul rând, precum și la cea politică şi culturală. Oraşul trebuie să răspundă nevoilor locuitorilor săi.

În Franţa anilor ’70, odată cu construirea noilor cartiere mărginaşe ale marilor oraşe, au apărut primii proprietari din Magreb şi, odată cu ei, o nouă dimensiune culturală a arhitecturii, remarcabilă prin simetria noilor străzi trasate până la ultimele unghiuri şi unghere ale locuinţelor. Desigur, nu este pentru prima dată când statutul social, cultural şi economic al locatarilor îşi pune amprenta asupra locuinţelor. Isabelle Backouche a dat exemplul anilor 1914-1918, când în timpul „Marelui Razboi” guvernul francez a luat decizia ca familiile care locuiau într-un domiciliu închiriat să nu mai plătească chiria proprietarilor pe parcursul lunilor cât va mai dura acea Grande Guerre. Desigur, această decizie a adus proprietarii imobilelor în imposibilitatea de a le mai întreţine, iar acest fenomen a determinat o acută degradare a cartierelor, vizibilă până în perioada interbelică. Astfel, până în anii ’30 aproximativ 17% din suprafaţa Parisului a fost declarată insalubră. Desigur, în epocă acele clădiri nu au fost considerate drept patrimoniu naţional, iar legea din 1913 acordată doar pentru protecţia clădirilor istorice nu a putut să salveze aceste edificii pe care azi francezii, ca şi străinii le-ar fi valorificat mai mult decât predecesorii lor. Însă, în 1943, în Franţa aflată sub ocupaţie germană apare o nouă lege care protejează nu doar monumentele istorice, ci şi o suprafaţă de 150 de metri cuprinsă în circumferinţa unui cerc ce înconjoară practic acel monument. Astfel era protejat nu doar monumentul istoric, ci şi structura arhitecturală de jur împrejurul său care-l proteja şi-l valorifica în acelaşi timp printr-o anume vizibilitate. Această lege proteja indirect ceea ce Isabelle Backouche a numit „le tissu urbain”, reţeaua urbană.

Marea problemă pe care invitata a identificat-o gravitează tocmai în jurul cadrului juridic care are menirea de a reglementa acest sistem de protecţie şi salvare a patrimoniului cultural şi, implicit, istoric. Actualmente nu există o legislaţie omogenă pentru acest domeniu. Există doar câteva legi care sunt însă insuficiente. Astfel, un asemnea mesaj din partea mediului academic poate fi un apel adresat juriştilor şi mai ales legiuitorilor.

Întrebată de către un student din sală care este opinia sa despre viitorul Bucureştiului şi mai ales despre destinaţia clădirii Parlamentului, dacă ar trebui demolată sau valorificată în alt fel, printr-un muzeu sau o universitate, Isabelle Backouche a considerat că într-un Bucureşti „heteroclit” din punct de vedere arhitectural este dificil de determinat rolul fiecărei clădiri. Însă, în ceea ce priveşte palatul Parlamentului, destinaţia ideală ar fi o universitate, dacă infrastructura permite, desigur. Întrebarea care se pune ar fi câte zeci de mii de studenţi poate  primi această casa a poporului, câte amfiteatre sunt acolo, câte săli de seminar şi câte săli de lectură, în ce fel de birouri şi-ar regăsi profesorii cursurile. Însă miza este mult mai mare: calitatea învăţământului românesc ar spori sau dimpotrivă?

La aceste întrebări Isabelle Backouche a dat un răspuns demnj de luat în seamă: merită să reevaluăm şi să revalorificăm patrimoniul arhitectural.

 

Image

Image

Image

Articol publicat pe: http://topub.unibuc.ro/la-fabrique-de-la-ville-entre-patrimoine-et-architecture-seconde-moitie-du-xxe-siecle/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s