„Evgheniți, ciocoi, mojici” – De ce iubim modernitatea? De ce urâm modernizarea?

Image

 

Miercuri, 30 octombrie 2013, la Colegiul Noua Europă a avut loc o dezbatere pe baza ultimei cărţi a Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750-1860, (Humanitas, 2013). Dezbaterea a plecat de la această carte şi a încercat să răspundă la două întrebări fundamentale pentru societatea noastră contemporană: De ce iubim modernitatea? şi De ce urâm modernitatea?La aceste dileme au încercat să răspundă Andrei Pleşu, în calitate de gazdă, Cristian Ghinea, Silvia Marton, Vintilă Mihăilescu, Mihai–Răzvan Ungureanu, Andrei Oişteanu, Andrei Pipidi şi desigur, Constanţa Vintila-Ghiţulescu.

În intervenţiile lor, invitaţii au punctat câteva idei prezente în cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu şi au încercat să scoată în relief umbrele şi luminile modernizării societăţii româneşti. Andrei Oișteanu a vorbit despre relativitatea datelor istorice şi mai ales despre subiectivitatea istoricilor. Nu există până în prezent o singură opinie în ceea ce priveşte momentul de început şi momentul de sfârşit al modernizării societăţii române. Astfel avem mai multe date şi repere precum 1750, 1760 şi 1774 pentru început, dar şi 1866. De asemenea, Andrei Oişteau a amintit faptul că, deşi în epocă femeia şi evreul erau consideraţi drept al satanei, ei au fost agenţi ai modernităţii şi ai modernizării. În lipsa acestor doi agenţi şi în lipsa unei morale protestante, societatea romană nu ar fi reuşit să se modernizeze mai repede decât a făcut-o. Aşa cum evreul avea motivația să iasă din ghetou, femeia avea motivaţia să iasă din budoar, iar aceste impulsuri individuale au devenit impulsuri ale unei întregi comunităţi. Dumitru Sandu a considerat că putem vorbi de aceeaşi Românie care a început acum 200 de ani şi continuă şi în prezent. Cristian Ghinea a observat că aristocraţia noastră este o copie infidelă a modelului francez prin care modernizarea ar fi fost imposibilă. România din epoca modernă ne este cunoscută în special prin Eminescu şi Caragiale, or cei doi, şcoliţi în principalele oraşe germane, reprezintă contrareacţia la modelul paşoptist.

Decanul de vârstă dintre conferențiari, profesorul Andrei Pipidi, a amintit  că este greu să construieşti o carte. Indirect, a trasmis un mesaj civic istoricilor, amintindu-le că Nicolae Iorga şi Ştefan Zeletin erau atât martori ai dezvoltării epocii lor dar şi agenţi  care au contribuit prin propriile forţe.  Diferenţa dintre cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu şi alte lucrări pe această temă o constituie faptul că autorul Evgheniţilor, ciocoilor şi mojicilor s-a documentat în multiple arhive din capitală, precum şi din provincie. Cartea dezbătută este o carte despre o perioadă de tranziţie, scrisă într-o perioadă de tranziţie, a cărei finalitate rămâne încă necunoscută.

Preluând cuvântul, Constanţa Vintila-Ghiţulescu a ținut să menţioneze faptul că lucrarea sa poate fi considerată încă neterminată. Unul dintre argumente poate fi constituit de volumul de materiale din arhivele din România, în special cele din provincie, unde – ne-a spus istoricul – mentalitatea rămâne foarte asemănătoare celei din 1800. În carte sunt prezentate două principale direcţii ale modernizării române: educaţia şi sănătatea. Dincolo de aceste două direcţii, nu există un proiect concret la nivel naţional. În epocă, precum şi acum, pentru a pătrunde în sistem trebuia să fii omul cuiva, trebuia o recomandare, deci un nepotism şi clientelism notoriu care s-a perpetuat până în prezent. Autorul a amintit că în 1831 se desfăşoară un proces de constituire a arhivelor şi o publicaţie „Caietele satelor”. Din nefericire, în spaţiul cultural românesc nu există o cultură a documentului scris. Spre exemplu, pentru 30 de sate din Vâlcea există un singur caiet al satelor. Nu este de omis faptul că arhiva este o formă de exercitare a puterii, proprietatea în general este generatoare de drept şi generatoare de putere. În acest context şi instituţia cenzurii apare după instituţia arhivelor. Silvia Marton a considerat arhivele drept memoria statului şi, oricât de neglijate ar fi ele, istoricul nu trebuie să le neglijeze la rândul său şi să nu se documenteze tocmai din izvoarele istoriei.

Gazda evenimentului, Andrei Pleşu, a concluzionat asupra celor spuse de antevorbitorii săi, amintind că este extrem de important cine şi de ce alcătuieşte arhivele, cu ce scop şi mai ales din interesele cărui grup. Spre exemplu în Anglia toate arhivele cu documente despre construcţia căilor ferate a fost distrusă, fiind considerată de un interes minor în epocă, ele ar fi fost extrem de importante nu doar pentru istorici, ci şi pentru fiscalitatea din Anglia câteva decenii mai târziu.

Să nu uităm acest lucru şi să fim atenţi la ceea ce păstrează şi cum păstrează arhivele noastre.

*Articol publicat pe: http://topub.unibuc.ro/evgheniti-ciocoi-mojici-de-ce-iubim-modernitatea-de-ce-uram-modernizarea/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s